Arhitectura cu valoare istorică din Timișoara II

Arhitectura istorică constituie o parte importantă a bagajului genetic al comunităților, în măsura în care mediul construit este o manifestare vizibilă a moștenirii lăsată de generațiile trecutului. Patrimoniul cultural construit, odată recunoscut, cunoscut și investit cu semnificație, devine un instrument de înțelegere a lumii și un liant și ferment comunitar ce contribuie la armonizarea dintre oameni și a oamenilor cu mediul în care se manifestă, în care trăiesc, muncesc sau pe care îl vizitează. 

Cultura urbană reunește centrul și periferia, elitele și marginalii, tradiția și modernitatea, inovația și moștenirea culturală. Un oraș se redefinește continuu, în fiecare clipă, prin forța oamenilor care îl populează. Unii explorează trecutul în căutarea rădăcinilor, valorilor și obiceiurilor care ne definesc viața contemporană. Alții se aventurează în viitor, privind clipa prezentă ca pe o moștenire luată cu împrumut de la cei ce ne urmează. Și unii, și alții sunt în mod egal resurse prețioase în cadrul comunității de care aparțin, deoarece numai împreună pot contribui la trasarea unui prezent cu substanță. 

O carte poștală tipărită la începutul secolului XX, ca parte a unei serii despre perspectivele posibile ale unora dintre orașele bănățene, suprapune peisajului urban al Timișoarei de la acel moment peste o proiecție a viitorului. Un apel la o Timișoară imaginată, văzută și dorită ca spațiu al expansiunii noilor idei și tehnologii. O imagine ce înfățișează și azi spiritul acestui oraș, pulsând între prezent și posibil, înțelegând patrimoniul construit ca o resursă dinamică, în continuă actualizare. Arhitectura cu valoare istorică reprezintă și astăzi mărturie și legământ al acestui spirit. Odată înțeles și însușit de oameni, mesajul subtil pe care arhitectura istorică îl poartă este apt să stimuleze idei și acțiuni noi. Deoarece patrimoniul cultural dă mărturie asupra istoriei, definește contemporaneitatea, existentă și imaginată, și pune bazele viitorului, el reprezintă un vehicul pentru o creștere organică și armonioasă, asemeni unui organism viu. 

Frumusețea unui oraș nu este dată de parcurile, oglinzile de apă, piețele, clădirile sau cartierele sale. Peisajul construit rămâne o simplă scenă goală, lipsită de viață, în absența interpretării prin experiență umană. Oamenii sunt cei care dau semnificație, asigură coregrafia cotidiană și stimulează vitalitatea urbană prin emoțiile pe care le proiectează în locurile pe care le parcurg, prin interesele și stările lor de spirit sau, din contră, prin ceea ce își inhibă sau își interzic în spațiul cotidian. Mediul construit istoric al orașului conferă diverse stări, trăiri și induce o varietate de sentimente, oferind oamenilor și comunităților un cadru concret de introspecție, un loc al schimbului și înțelegerii reciproce și un instrument de activare comunitară prin cocreație. Ființa umană trăiește în rezonanță cu mediul înconjurător, iar patrimoniul construit este, în mediul urban, cel în măsură să mijlocească și să întrețină această legătură organică. 

De aceea, arhitectura cu valoare istorică trebuie gestionată responsabil. “Prin interpretare, înțelegere; prin înțelegere, apreciere; prin apreciere, protecție”, afirma Freemen Tilden printr-o expresie devenită deja celebră. Este necesară reformarea percepției publice asupra arhitecturii istorice prin acțiuni de mediere culturală dedicate unui public cât mai larg, având ca scop accesibilizarea și creșterea vizibilității mesajului cultural și istoric. Pentru că, în timpuri încercate, când comunitățile sunt măcinate de creșterea tensiunilor și inegalităților sociale, de populism și radicalism, iar inovația și schimbările tehnologice transformă în ritm alert societăți și moduri de viață, cultura și patrimoniul cultural sunt mai importante ca totdeauna. 

Fondul construit al orașului este o prețioasă sursă de memorie pe care trebuie să învățăm să o apreciem ca atare. Pentru unii, arhitectura poate fi o emanație a Zeitgeist-ului, a identității și a spiritului locului. Pentru alții, construitul reprezintă o reflecție a ordinii sociale. Însă toți acceptăm faptul că limbajul arhitectural este în sine o formă de comunicare bazată pe un sistem semiotic complex, care și-a dezvoltat în timp propria gramatică, sintaxă și multiple sensuri. Astfel, și interacțiunea cu patrimoniul cultural construit este în sine un gest de cultură, deoarece una dintre virtuțiile arhitecturii este faptul că poate fi citită. 

În contextul în care informația e astăzi o resursă esențială pentru societatea contemporană, mesajul clădirilor istorice trebuie pus la dispoziția comunității, astfel încât să fie decriptat, descoperit, identificat și înțeles cu ușurință de oameni. Deși sunt mai disponibile ca oricând, informațiile, datele, știrile sunt azi interpretate strâmb și consumate fără prea multă reflecție. În acest context, poate mai mult ca oricând, trebuie consolidată capacitatea individului de a filtra date și recuperată libertatea acestuia de a-și forma propria viziune. Transpus în universul patrimoniului cultural, deopotrivă material și imaterial, acest lucru invită la reducerea dislexiei în fața limbajului arhitectural și dezvoltarea unei culturi a percepției critice și argumentate. 

Se spune că cine își șterge urmele este în pericol să piară cu totul. În acest sens, la nivel societal, suntem și noi în pericol de a dispărea. Tocmai de aceea, nu ne permitem să mai pierdem timp. Trebuie să începem să reintegrăm patrimoniul cultural și arhitectura cu valoare istorică în comunitate, printre grijile vieții noastre de zi cu zi, și să colaborăm pentru înțelegerea, menținerea și revitalizarea acestor amprente ale trecutului care ne justifică existența. 

Avem responsabilitate, la nivel individual, să contribuim la creșterea calității vieții urbane și la menținerea arhitecturii cu valoare istorică, înțelegând-o ca beneficiu personal și bun comun al comunității. De asemenea, avem și o responsabilitate colectivă, ca societate, de a ne achita de datoria morală de a crea orașe deschise, incluzive și spații urbane, fie publice sau private, în care se poate trăi cu demnitate. Deoarece patrimoniul cultural, material sau imaterial, este despre fiecare dintre noi, și ne aparține în egală măsură.

Surse:

• Europe’s Cultural Heritage: Toolkit for Teachers, Uniunea Europeană, 2018; 
  
• Tilden Freeman: Interpreting our heritage. Ediția a 3-a, Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1977 (1957); 
  
• Alexander J.C., Seidman S. (coord.): Cultură şi societate. Dezbateri contemporane. Bucureşti, 2001; 
  
• Brătuleanu Anca: Timișoara interbelică. Urbanism și arhitectură, Timișoara, 2016.