Imnul unei generații I
Sunt la Revolution Fest, la Muzeul Satului.
Explozivi, bosniecii de la Dubioza Kolektiv ritmează tot. Sar și cânt alături de ei „Ovo himna je generacije…”. „Ăsta e imnul generației…trăim cu nervii la turație”* dar despre care generație vorbim?
Privesc în jur. În dreapta, profilul unui prieten de aceeași vârstă cu mine. În stânga, un profil identic, dar cu vreo douăzeci de ani mai tânăr. Tată și fiu, amândoi pulsează cu entuziasm. Urmărindu-l pe junior, îmi amintesc de o altă Revoluție, cea esențială, când, alături de tatăl lui și alți prieteni, eram pe străzi.
Nu spun ceva nou afirmând că nu e de mirare că totul a început în orașul meu. Așa că amintesc doar că existau toate ingredientele necesare să fie așa. Timișorenii aveau un acces superior la informație, având avantajul poziționării geografice (deci „prindeau” posturile radio și TV din fosta Yugoslavie) și al amestecului etnic – mulți din cei care aveau rude în Germania primeau publicații și muzică de la aceștia. Revolta se conturase și creștea, documentată și motivată, în definitiv o ilustrare a principiului „cunoașterea înseamnă putere”. Exista o fierbere manifestă „underground”, până când a explodat. La fel ca în versurile de mai sus, eram „cu nervii la turație”. Timișoara era un receptor tot mai atent, iar arta devenise unul din emițătoarele de bază. În special muzica lansa apeluri, prin versurile sale. Așa că am decis să îmi ilustrez vorbele cu filmări în care apar trupe din acei ani. Din underground-ul de care pomeneam s-a detașat „Metamorf” – filmarea e făcută la puțină vreme după un incident cu Miliția**
Mentalul meu se dilată și mi se activează imaginea din decembrie 1989, când eram în Piața Operei. Am făcut rost de coli A4 și ace cu gămălie de la lacto-barul din colț (acum McDonald’s) și am încropit un afiș, pe care, cu pix albastru, am desenat, mare, simbolul „make love, not war”. Pe margini, cu litere mari, scrisesem „Pentru noua societate e nevoie de pace, nu de anarhie”. M-am plimbat prin tot centrul, purtându-mi speranțele pe piept și în piept. În acele zile s-a creat imnul interior al unei generații, într-un conglomerat de senzații, idei, trăiri și dorințe.
Aveam 18 ani, o geacă de fâș vișinie, visuri peste graniță, idei îndrăznețe și credeam că pot schimba lumea.
Aveam valută forte – câteva viniluri originale cu Janis Joplin, Frank Zappa, Pink Floyd, Queen, Jimi Hendrix, printre multele „electrecorduri”.
Le cumpărasem din piața de viniluri din Parcul Botanic, care a funcționat o perioadă, ca o continuare a celei din Piața Iosefin. Acolo mă întâlneam cu alți iubitori de muzică, dintre care unii îmi erau prieteni. Faptul că ’85-‘86, tu, un tânăr sau o tânără din regimul comunist, poți intra în posesia unui vinil original prin care poți asculta muzici și versuri care te îndemnau să speri și te ajutau să gândești, era de mare impact. Așa ne-am găsit unii cu alții, căutând porți – terestre și spirituale – pe care să le deschidem.
Am început să facem schimb de viniluri, cărți, dar mai ales idei. Se mergea la restaurante/braserii/grădini de vară Flora, Bănățeana, Bastion, Cina, Vaporul, „H”, Intim („Sári néni”). Între timp, locurile s-au transformat, dar ele apar în orice brainstorming legat de acei ani.
Eu mergeam frecvent în „Bănă”. Berea era diluată și halbele păstrau uneori gustul de detergent prin care fuseseră trecute superficial. Un detaliu care pălea, pentru că noi vorbeam despre scriitori, filosofi și muzică. Îi întâlnisem pe cei cu vreo 10 ani mai mari decât mine – printre ei mulți muzicieni și plasticieni reprezentanți pentru Timișoara, care și-au păstrat vocile puternice în artă. Eram deja studentă la Filologie la Universitatea de Vest și încă de pe atunci îmi plăceau provocările intelectuale. Ne așezam la mesele din fier forjat și discutam despre tot ce ne cădea în mână și (mai ales) pe sub mână. Aflam, uneori voalat, ce merită văzut pe plan cultural, unde ar trebui să fim prezenți. Mergeam la Casa Tineretului, unde, în fiecare joi, se puneau muzici la „Clubul PM6”, inițiat de Petru Umanschi.
Eram avizi, ne era sete: de informație, de cultură, de adevăr, de realitate. Cred că această sete a fost o dimensiune fundamentală în anii aceia, ea a fost carburantul care a dinamizat spiritul timișorean.
În cartierul Iosefin, m-au marcat trei locuri care au avut un rol activ și cristalizator, înainte de ’89: Casa Studenților, Clubul „Tehnolemn” și Sala „Lira”, toate grupate la minute distanță de mers pe jos. La „Tehnolemn” am cântat prima dată „oficial”, pe o scenă. Casa Studenților găzduia și trupa de teatru studențesc „Thespis” condusă de regizorul Diogene „Lelu” Bihoi și a rămas un centru al studenților. Sala „Lira” a fost și ea loc de concerte.
În anii aceia îi priveam admirativ pe cei mai mari decât noi, care aveau ceva de zis și o făceau. Trupe ca „Pro Musica” și „Cargo” erau și au rămas în prima redută. Ilustrator, mai jos e un link cu un concert „Pro Musica” de la Grădina „Capitol” la câteva luni înainte de Revoluție (eram în backstage, pe post de fan). L-am ales pentru că surprinde atmosfera și publicul. E urmat de câte un tribut al acestor două trupe.
Pro Musica înainte de Revoluție
Mi-am împărțit povestea pe „felii” – geografic, coordonate temporal, deși în timp au apărut suprapuneri și intersectări. Acest prim traseu afectiv se încheie prin 1990, după care au apărut alte locuri, alte nuclee. E o perioadă pe care, la fel ca în filmul „Leto” al lui Serebrennikov, o vizualizez în mare parte în alb și negru. Și, tot ca în film, petele de culoare ale memoriei punctează acele momente și perioade în care am îndrăznit să visăm.
Poate că pentru majoritatea timișorenilor de 20-30 de ani toate astea sunt povești, pentru că nu au o unitate de măsură sau comparație sau pentru că locurile menționate au îmbătrânit, unele chiar au dispărut. Dar aceste povești fac parte din identitatea, mai mult sau mai puțin conștientizată, a acestor tineri. Ei sunt cei care au primit de la noi paleta de culori, pentru a întinde petele de culoare încă neclare și a pentru a le da forme, context, sonor și volum.
- Va urma -
____________________
* traducerea îi aparține lui Borco Ilin
** mai multe detalii în cartea lui Mimo Obradov – „Peste rock și după roll”, Editura Brumar, 2013