Imnul unei generații II

Așa cum spuneam la finalul primei părți a acestui traseu afectiv, imaginile alb-negru au început să prindă culoare și tot mai multă viață după ’90. De fapt proiecțiile și reperele noastre interioare își găsiseră în sfârșit modul și libertatea de exprimare. Una din mărcile timișorenilor a fost dintotdeauna trupa Phoenix, ale căror piese erau permanent prezente la întâlniri, fie ele pentru discuții analitice sau simple chefuri. Textele lor îndrăznețe ascundeau mesaje care, înainte de Revoluție, ne încurajaseră că schimbarea poate avea loc. Îi admiram, erau parte din noi.

Am preferat să nu îi pomenesc în prima parte a articolului, deoarece pentru mine și cei din generația mea ei au devenit „palpabili” când s-a anunțat primul lor concert în țară după evadarea din 1977. Atunci am plecat la București, alături de o mulțime de timișoreni, la Rock 91, primul festival rock din România post-decembristă, la care au participat trupele românești active la vremea aceea. Apariția pe scenă a trupei s-a tradus printr-un delir absolut al publicului, o validare a rezistenței, vizibilă fizic și prin numărul spectatorilor (câteva zeci de mii de oameni). Eram veniți din întreaga țară și – așa cum i-am răspuns unui reporter TV care m-a întrebat ce sper de la Phoenix – ne doream să nu ne înșele așteptările, tocmai pentru că ei se aflau în substanța din care ni le creaserăm.

În fotografia de mai jos sunt la Rock ’91. Încă pe film alb-negru, dar deja zâmbeam în rogvaiv. Ni se deschisese lumea, iar noi aveam cârma.

Urmau să urce pe scenă și băieții din Survolaj. Cu „survolerii”, care îmi sunt prieteni de suflet de peste treizeci de ani, mă aflam pe același flanc al atitudinii, pe care ei și-au vocalizat-o muzical înainte și după Revoluție, într-un mod pe care îl consider unic în tot ce a existat în peisajul nostru. Căutând materiale ilustratoare pentru aceste rânduri, am dat de unele însemnări din anii aceia, printre care și originalul unuia dintre textele cu care am contribuit la albumul lor, apărut în 1992. Broken flight a pornit, ideatic, tot de la un sâmbure al rebeliunii și neputinței, ambalate în dezorientarea încă recentă la vremea aceea (“Broken flight, forbidden angle / Rushing back to hesitation”). S-a dezvoltat o piesă de excepție, care a plantat o bornă în muzica acelor ani.

Survolaj - Broken Flight

Unul din locurile de care probabil ne amintim tot mai puțin (sau tot mai puțini ne amintim) este „la Groapă” (baza sportivă CFR), pe malul Begăi. Fusese loc de desfășurare pentru Tim Rock, dar și jam session-uri cu mai multe din personajele locale. Unii au rămas activi în muzică, alții, din păcate, nu. Sunt, toți, oameni cu multe lucruri de povestit, al căror singur adversar este timpul.

Între timp, viața culturală în Timișoara explodase, vibrant, Întâlnirile undercover de dinainte deveniseră deschise și declarate. În 1991 a apărut Jazz Club Pod 16, administrat de jazzman-ul Liviu Butoi. A fost un minunat „cuib” dedicat artelor, o răscruce la care se întâlneau muzicieni, scriitori, jurnaliști, plasticieni... i-aș numi mai degrabă gânditori. Era un loc al gânditorilor – prezenți pe scenă și în public și, la fel ca mulți din cei activi în viața culturală, „semnam condica” în acest refugiu care ajuta progresului nostru spiritual. Clubul de Jazz a acționat, în sine, ca un filtru. Nu mergeam acolo doar pentru o cafea la piciorul podului, ci pentru a schimba și dezbate idei. Practic, a preluat ștafeta de la „Bănă” și alte locuri de pe mal. L-aș numi unul din locurile cu scop.

O altă „răscruce cu scop clar” a apărut la câțiva ani după Pod 16, odată cu încheierea activității Survolaj. Unul din membrii săi, chitaristul Zsolt Szabo, a înființat în 1995 clubul de blues Crossroads, care s-a închis în 2000, o linie de demarcație temporală pentru o etapă nouă. Nici clubul de Jazz nu a mai rezistat prea mult. Am cântat, alături de mulți alții, în ambele spații. De fiecare dată când trec pe „podul de la Maria”, respectiv pe str. Gheorghe Doja, pe lângă poarta din fier care nu se mai deschide spre subsolul care ne găzduia până la refuz, subconștientul meu are un trigger vizual, care devine, uneori, chinuitor de viu.

Tot prin anii ‘90, de pe str. Eugeniu de Savoya nr. 10 intrai într-o curte din care știai că vei pleca îmbogățit cu muzică și nu numai – era Rocka Rolla, primul magazin de muzică din țară după ’89, deschis de Emil Biebel. A fost un alt punct de întâlnire: de generații, de genuri muzicale, de convingeri (erau rockeri, hippie, punkeri, metaliști etc.), dar, înainte de orice altceva, de timișoreni care au optat pentru rezistență și refuzau să fie comuni.

Implant Pentru Refuz (album omonim, 1996)

Prin anii 2000, Casa Tineretului a găzduit pentru puțin timp clubul Gong, iar în complexul studențesc, timp de câțiva ani, au apărut pe scenă muzicieni foarte buni, la The Note...

... Au fost oameni care au avut ceva de zis, au fost locuri, au fost trupe. Nicicare nu merită neglijat(ă), pentru că fiecare face parte din istoria vie. Dar toate mențiunile și mărturiile ar umple cel puțin o carte, iar nu acesta e subiectul prezentului articol. E imposibil să îi amintesc pe toți, dar le dedic tuturor un gând. Poate că „zvâcul” orașului nu mai e același ca în anii respectivi; pe de altă parte, inevitabil nostalgici și subiectivi, unii din noi tindem să facem permanent comparații între atunci și acum.

Însă viața e un proces dinamic, de aceea îmi place să cred că e doar o problemă de perspectivă, decodare, interpretare, acceptare a schimbării. Pe scurt, de adaptare.

Pe măsură ce scriu, am senzația că am atins mult mai puțin decât ce doream. Mi se pare că de-abia am scrijelit o suprafață. La o plimbare mai lungă prin Timișoara, nenumărate străzi și clădiri îmi trezesc memoria, în acest oraș căruia îi aparțin. Și la fel ca mine sunt mulți alții.

În punctul în care îmi caut ideea de încheiere, ea vine brusc și oarecum natural. Mă bucur că am avut ocazia de a deschide gura tolbei în acest cadru al Turului de Arhitectură, în care am certitudinea că ele vor fi valorizate corespunzător. La final, am două sugestii.

Prima e pentru echipa de oameni faini care au inițiat și conduc turul, site-ul, acțiunile, blogul. Să continue și cu alți oameni care au ceva de zis, de-un leat cu mine, ce am demarat aici, la invitația lor care mă bucură mult.

În al doilea rând, mă adresez cititorilor, pe care îi simt majoritar tineri și cu siguranță din toate părțile țării. Fiecare loc are memoria lui, care ne amprentează și pe care o amprentăm la rândul nostru. Timișoara a fost și rămâne un minunat bastion (în toate sensurile cuvântului), ale cărui cărămizi pot fi și trebuie înnobilate de cei care o aleg pentru un traseu permanent sau doar temporar. Tocmai pentru că ar fi frumos ca și alții să vă poată aminti în poveștile lor. Vă mulțumesc de pe acum dacă faceți asta.